Generația Blanao

La 14 ani plecam de acasă și încercam să fac față noilor provocări singur, trăiam alături de oameni noi, iar dacă aveam chef să o fac pe adolescentul nemulțumit și iresponsabil nu aveam decât, oricum, nu erau nici mama și nici tata lângă mine, nici să mă ”corecteze” și nici să mă scoată din bucluc, iar consecința directă era că dacă făceam mofturi, tot eu eram ăla care trebuia să se readapteze și să își rezolve singur problemele. La 17 ani m-am mutat în București și ghici ce? Tot singur, doar că un pic și mai singur și mai debusolat. Nu prea aveam timp de crize existențiale pentru că trebuia să mă apuc de treabă ca să mă pot întreține și poate chiar să îmi depășesc condiția. Am 20 de ani și stilul de viață pe care mi l-am conturat de ceva timp, tradus în rutina zilnică prin trezit, mic dejun, verificat mailuri, plecat la birou, pauză de prânz pe repede înainte, birou, cumpărături, cina, citit, somn, seamănă mai degrabă cu programul unui personaj caraghios dintr-un film britanic, ăla care aranjează în fiecare dimineață prin casă lucrurile cu un aer obsesiv-compulsiv, care își pune pălăria pe cap, își ia servieta și pleacă spre locul de muncă.

Ei, nu e totul chiar așa de sumbru și nici nu port pălărie și nici servietă n-am, dar cam trag pe turta mea de vreo șase ani deja și asta mă face de multe ori să îmi imaginez că nu am vârsta pe care o am și că, de fapt, sunt un om de aproape 30 de ani, captiv într-un trup mai tânăr. Știu, poate sună aiurea, 80% din oameni când aud asta, deși confirmă că par mult mai mare spun că e un fel de a mă lăuda. O fi, nu zic nu, dar eu tot continui să mă simt așa și prin urmare am făcut câteva demersuri ca să descopăr care-i faza.

Prin natura preocupărilor mele lucrez foarte mult cu tinerii, prin traininguri, speechuri, focus grupuri și alte proiecte educaționale. Și de cele mai multe ori mă încearcă un sentiment de tristețe, pentru că am impresia că am trecut de acea etapă, dar fără să îmi fi rămas nicio amintire despre viața la cămin (aia pe bune), verile la mare cu gașca de prieteni adolescenți și nici aventurile cu cortul pe munte sau bețiile crunte după care postăm meme-uri a doua zi pe Facebook cu ochii bulbucați și ascultăm înregistrări cu inepțiile pe care le-am spus.

În copilărie am fost un copil cuminte, în pubertate ”prea serios”, în adolescență responsabil, iar acum ”maturizat precoce”. Am avut și eu parte de nopți de vară la mare în Vamă, dar cu prieteni cu vârste între 30-40 de ani, de călătorii la munte cu prieteni între 27-35 și de nopți în club cu oameni de 27-40. Dacă ar fi să fac o medie de vârstă a oamenilor cu care mă înțeleg cel mai bine, rezultatul ar fi 33 de ani.

Povestea asta nu e nici pe departe un exemplu de ”așa da” sau o încercare de a demonstra ceva, e doar o constatare de care mi-am dat seama citind Behave de Robert Sapolsky și Cum să te inventezi de Sarah-Jayne Blakemore. Ambii autori, de formare neurobiologi, analizează creierul uman și dedică o mare atenție transformărilor survenite în adolescență asupra structurilor cerebrale.

În cuvinte multe și complicate la Sapolsky și în povești scurte și explicite la Blakemore sunt analizate fenomene numite popular ”transformarea într-un sac de hormoni”,, ”vreau să scap de voi, expiraților”, ”tu nu vezi ce scrie pe ușă? Atenție! Câine rău!”, ”plec cu iubita la mare făcând autostopul”, ”eu și băieții mei atingem suta în 5 secunde”. În mentalul colectiv, adolescența e criza supremă, e taurul fioros scăpat din cușcă, e acea perioadă despre care spun filosofii greci că omul ar trebui să o doarmă și să se trezească gata maturizați.

Științific vorbind, în rețeta asta intră creierul, hormonii și mediul. Nicio analiză în care unul dintre aceste elemente este exclus nu este pertinentă. Bun, crește nivelul de testosteron, anumite zone ale creierului implicate în definirea sinelui sunt extrem de active, iar mediul, din care face parte și noțiunea mult-discutată – anturajul – influențează comportamentul.

Ce am constatat mai presus de asta este faptul că pare să facem o eroare când vorbim despre caracteristicile Generației Z. Faptul că o mare parte din exponenții acestei generații se află la vârsta adolescenței, nu înseamnă că trăsăturile și atitudinile specifice adolescenților sunt trăsături ale întregii generații născute după 1995. Tot aud că generația Z este mai îndrăzneață, este mai plină de energie și foarte determinată, alte ori că membrii acestei generații sunt nepăsători, ignoranți și incapabili să se decidă ce vor să facă cu viața lor.

Serios? Adică despre asta sunt câteva milioane de tineri din întreaga lume? Baby boomers, generația X și milenialii au fost exact la fel când aveau între 12-20 de ani, chit că erau diferite contextele sociale în care au trăit. Că nu erau la fel de digitalizați, că nu erau la fel de expuși la impactul tehnologiei de masă și că nu investeau zeci de ore în construirea unui eu virtual pe zeci de platforme online, ei bine, asta e altceva. Iar conflictul dintre generații există de când lumea.

Avem în fața noastră o schimbare destul de abruptă și o polarizare a opiniilor cu privire la Generația Z. În sfera mea nu sunt puțini cei care spun că e generația care va salva România, că ei sunt schimbarea și că prin munca lor viitorul va arăta mai bine. Ok, minunat! Dar asta e aproape o consecință logică și un laitmotiv istoric, orice generație tânără a reprezentat ”viitorul” și a preluat sarcina de a transforma societatea. De multe ori au făcut-o în bine, dar având în vedere dezvoltarea globală pe axa cronologică, pare, după cum am spus, a fi mai degrabă o consecință logică a trecerii timpului peste o specie motivată de inovație, decât un miracol adus de o nouă generație.

A doua opinie, complet opusă, concentrează în jurul ei o masă destul de mare de oameni care spun că vine Apocalipsa. Generația asta de distruși care nu știu altceva decât să dea like la postări pe Facebook și să pună story-uri pe Instagram, niște hedoniști cu diplomă încă de la 11 ani, niște unii care habar nu au ce fac cu viața lor. Ce argument mai vreți? Dacă (spun ei) idolul lor este Selly, ce să le mai ceri? Chiar mi-a fost întărită convingerea că sunt destul de mulți cei care susțin ideea asta cu ocazia articolului din DOR despre Andrei Șelaru, care, judecând la rece, nu face decât să apese pe butoanele cele mai potrivite pentru a activa un public. E o muncă în spate și o abilitate de a face lucrurile așa cum face el și, deși l-am judecat chiar eu destul de dur pentru anumite lucruri, tind să cred că ce face el e mai degrabă despre adolescenți, decât despre generația Z, un fel de febră care ori va trece, ori va lua alte forme.

Așadar, faptul că Zeții sunt acum la vârsta adolescenței, nu înseamnă că vor rămâne adolescenți pentru totdeauna, ci dimpotrivă, trecerea spre maturitate va arăta întregii societăți de ce sunt cu adevărat capabili. Alfabetizarea digitală, transformată în abilitate va avea cu siguranță un impact important. Cât despre impactul toxic al rețelelor sociale, vom vedea cum va evolua incidența depresiei în rândurile lor. E clar că expunerea la pseudo-modele de viață absolut perfectă și tendința de a ne arăta doar cele mai frumoase ipostaze în spațiul online afectează modul în care ne auto-percepem și ne definim sinele.

Cât despre mine, sunt conștient că am vârsta unui Zet și cred că ar trebui să mă bucur mai mult de asta, cu părțile frumoase pe care le include. Faptul că mi-a plăcut să compensez anumite lipsuri prin citit și prin cursuri sau faptul că mi-am luat viața în mâini mult mai devreme decât alții nu mă face nicidecum special, dar a modificat iremediabil ceva în mine. Cât despre experiența de viață, sunt sigur că până nu mă dau singur cu capul de pragul ușii, nu voi învăța anumite lucruri, oricâte cărți aș citi despre ele.